Cum afectează o Microhidrocentrală speciile și habitatele pe amplasament
Cum afectează o Microhidrocentrală speciile și habitatele pe amplasament
Pierderea de habitat asociată proiectelor aferente sectorului microhidrocentrale reprezintă forma de impact asupra tuturor componentelor biodiversităţii ce se manifestă în special în cadrul etapelor de construcţie şi reabilitare/dezafectare. Această formă de impact este datorată cu precădere lucrărilor de construcţie a MHC-urilor şi celor de amenajare a terenului ca urmare a decopertării suprafeţelor de teren ce determină modificări pe termen lung sau ireversibile ale speciilor şi habitatelor.
Alterarea de habitat asociată proiectelor aferente sectorului microhidrocentrale reprezintă forma de impact asupra tuturor componentelor biodiversităţii ce se manifestă în cadrul etapelor de construcţie, operare şi reabilitare/dezafectare. Această formă de impact este datorată atât activităţilor utilajelor de construcţie şi mijloacelor de transport, cât şi scurgerilor accidentale de combustibili din rezervoare sau din spaţiile de depozitare ce determină modificări structurale ale habitatelor pe termen scurt sau mediu.
Fragmentarea de habitat asociată proiectelor MHC reprezintă forma de impact asupra majorităţii componentelor biodiversităţii acvatice ce poate apărea în etapa de construcţie şi se manifestă pe toată durata etapei de operare. Fragmentarea habitatelor se manifestă în principal prin întreruperea conectivităţii longitudinale a cursului de apă (aval – amonte de amplasamentul construcţiilor din albia minoră). Toate speciile acvatice sunt afectate de întreruperea conectivităţii. Situaţia cea mai gravă este în cazul peştilor unde fragmentarea conduce la pierderea habitatelor din amonte. Fragmentarea se datorează barării cursului de apă cu construcţii a căror înâlţime face imposibil accesul în amonte al speciilor de peşti. Din păcate, în România proiectarea MHC se realizează după prevederi legislative şi tehnice (precum Ord 1162/2007 şi Ord 799/2012) ce dezavantajează în principal speciile protejate de peşti prin impunerea construcţiei de pasaje pentru faună doar în cadrul unor praguri mai mari de 40/50 cm.
Majoritatea pasajelor pentru faună (scări de peşti) construite în România sunt dimensionate pentru salmonide (păstrăv), fără respectarea cerinţelor de înălţime, debit şi viteză a apei necesare speciilor de peşti protejate. Situaţia cea mai critică este în cazul speciilor de peşti bentonici precum Cottus gobio, un peşte de dimensiuni mici. Un studiu din Elveţia, efectuat în anul 1998 pe râul Reppisch (cantonul Zurch), a investigat efectele pe care obstacolele verticale cu dimensiuni mai mari de 10 cm le au asupra deplasării indivizilor de Cottus gobio din aval în amonte. Rezultatele au arătat că un obstacol mai mare de 20 cm e suficient pentru a opri deplasarea indivizilor în amonte, împiedicând migraţia acestei specii. (Utzinger, Roth, & Peter, 1998) Jungwirth în 1995 menţinona că o barieră de 25 de cm este deja prea mare pentru a permite trecerea indivizilor de Cottus gobio. (Jungwirth, 1996). Nici în cazul speciilor mai mari precum păstrăvul (Salmo trutta) sau lipanul (Thymallus thymallus), scările de peşti nu reprezintă încă o soluţie completă. Capacitatea trecerii peste obstacole de tipul barierelor verticale depinde de mărimea exemplarelor dar şi de alte condiţii abiotice (temperatura şi viteza apei). Jungwirth, în 1995 susţinea ca pentru S. trutta o barieră de 25 cm este suficientă pentru a afecta sever migraţia indivizilor de dimensiuni mai mici de 10 cm lungime. (Jungwirth, 1996). Un studiu efectuat în Belgia în perioada 1996-2004 şi axat pe migraţia speciilor de păstrăv şi lipan a evidenţiat variabilitatea foarte mare a performanţelor salturilor celor două specii în funcţie de vârstă, tipul de obstacol întâlnit şi condiţiile abiotice din zona pragurilor (Ovidio, Capra, & Philippart, 2007). În România, nu doar proiectarea defectuoasă generează impact semnificativ ci şi modul în care aceste pasaje de faună sunt operate. Imaginile din figura 54 sunt elocvente în privinţa practicilor de blocare a pasajelor de faună în scopul uzinării debitelor de servitute. Perturbarea speciilor este asociată activităţii umane şi este cel mai bine ilustrată de impactul datorat zgomotului. Surse de zgomot şi vibraţii sunt prezente în zona MHC atât în perioada construcţiei dar şi în etapa de operare. Barber et al. (2010) indică faptul că o creştere a zgomotului (faţă de zgomotul de fond natural) cu 3 până la 10 dB poate genera o reducere a distanţelor de alertare ale animalelor sălbatice cu 30 până la 90%. Din păcate, majoritatea datelor care stau la baza acestei afirmaţii provin din investigarea zgomotului generat de arterele rutiere. Mai puţin se cunosc efectele generate de zgomote cu caracter intermitent desfăşurate pe perioade scurte de timp (cum este cazul lucrărilor de construcţii). Foreman et al (1998) indică faptul că un declin al păsărilor ce trăiesc în pajişti apare peste 48 dB, iar al celor de pădure la peste 42 dB. Perturbarea afectează nu doar cuibărirea ci şi comunicările inter şi intra specifice, reproducerea sau hrănirea animalelor sălbatice. Impactul poate căpăta forme semnificative atunci când amplasarea MHC se realizează în interiorul unor zone sensibile pentru fauna sălbatică.
Mortalitatea indivizilor apare în mod direct atât în perioada de construcţie (+ retehnologizare / dezafectare) datorită acţiunii utilajelor tehnologice şi a mijloacelor de transport sau a manevrării maselor de pământ (inclusiv folosirea explozibililor) dar şi în perioada de operare ca urmare a accesului faunei acvatice în elementele mobile ale MHC. În mod indirect, mortalitatea poate fi cauzată de variaţiile mari ale parametrilor fizico-chimici ai apei datorate modificărilor hidromorfologice (ex: reducerea oxigenului dizolvat din apă).
Sursa: „Ghid de Bune practici în vederea planificării și implementării investițiilor în sectorul Microhidrocentrale”, elaborat de WWF, Milvus Grup, Propark și EPC – Consultanță de mediu, București, 2016
